Anton Groman a schimbat balonul rotund pe acela oval
În ciuda vârstei sale, Anton Groman a rămas un neobosit slujitor al rugbyului. Astăzi o face în calitate de cronicar sportiv, fiind unul dintre puținii ziariști români care mai au răbdarea și puterea de a se ridica deasupra micului ”război” care i-a cuprins pe oamenii acestui sport cu rădăcini nobile.
Oarecum paradoxal, nea Toni nu a început cu rugbyul, cum ar lăsa să se înțeleagă pasiunea sa de astăzi pentru balonul oval, ci cu fotbalul, fratele geamăn și mult mai răsfățat. ”Am jucat fundaș la clubul Juventus București, cel care avea să fie mutat mai apoi la Ploiești șI care astăzi se cheamă Petrolul”, își amintește venerabilul comentator. ”Antrenorul Chici Maior m-a folosit în câteva partide ale seniorilor. Nu uit nici acum de jocul de la Sllobozia, cel dintâi. La intrarea în oraș, pe calcanul unei case înalte, stătea scris: Marea echipă Juventus București joacă astăzi cu echipa noastră, la ora…, pe stadionul… Apoi, erau date formațiile”.
În acel meci de debut, Anton Groman nu a jucat fundaș, ci extremă stânga. Aflat în careul de 16 metri, a primit un balon de la fotbalistul-hocheist Mișu Flamaropol și, fără să stea pe gânduri, a tras la poartă. ”Aflat pe linia porții, goalkeaperul advers a prins balonul, dar nu s-a hotărât ce să facă cu el. Instinctiv, am băgat capul la mingea pe care o ținea în brațe și am trimis-o în poartă. Conduceam cu 1-0 șI pe stadion s-a făcut liniște. Normal, aș zice”. De neînțeles pentru tânărul fotbalist de atunci a fost reacția colegilor de echipă. ”Mișu Flamaropol, de pildă, m-a înjurat printre dinți. Era vedeta și normal ar fi fost să marcheze el. Gică Bărbulescu, blondul mijlocaș la Juventusului, m-a dojenit cu mai multă blândețe. Mi-a spus că trebuia să pasez. Atunci, eu nu aveam habar de regulile pe care trebuia să le respecte noul-venit în echipă. Știam doar că fotbalul se joacă pe goluri”.
Față în față cu Fănică Filoti
Câteva luni după acea întâmplare, Anton Groman se afla în tribuna de lemn a stadionului ANEFS (fostul Republicii, n.red.) la ”amicalul” Juventus – Rapid. Cu câteva minute înainte de debutul jocului, la stația de amplificare s-a auzit următorul anunț: ”Groman să se prezinte la cabina jucătorilor!”. Acesta a fost repetat de câteva ori. ”Am alergat într-un suflet, iar acolo m-a întâmpinat antrenorul Maior care mi-a spus: Echipează-te, joci fundaș dreapta. Negrescu nu a putu să vină. Uite, ai aici echipamentul lui. Ghetele ți se potrivesc, ai același număr ca el. Era aranjat cu grijă, într-o mică valijoară și strălucea de curățenie. Văzându-l, mi-am amintit de echipamentul sărăcăcios și de ghetele pline de cuie cu care mă antrenam. Și de vocea tărăgănată a lui nea Iancu, magazinerul: Ce bă, vrei ghete noi? Tu știi că Ciogli Vogel a jucat la Campionatul Mondial cu două ghete pe același picior?”
Nici nu a apucat tânărul fotbalist să se dezmeticească și, echipat ca după ultimul jurnal de modă fotbalistică, s-a trezit pe teren, față în față cu Fănică Filoti, celebra extremă stînga a Rapidului. ”Am încercat să-l deposedez, însă mi-a fost imposibil. Alerga repede, cu trunchiul aplecat înainte, șI proteja perfect balonul. M-am ciocnit de el șI am simțit-o pe propria mea piele. Era nu numai un jucător tehnic, ci șI foarte puternic”.
Atras spre terenul cu ”H”-uri
La rugby, Anton Groman a ajuns dintr-o întâmplare, ca de altfel majoritatea practicanților lui din România. ”Era în anul 1940. Aveam 14 ani șI învățam la Liceul Comercial Petru Rareș. Eram dezvoltat fizic pentru vârsta mea (1,80 m și 75kg, n.red.) șI mă mișcam cu ușurință la orele de educație fizică. Făceam volei, fotbal, participam la alergări pe distanțe scurte. Acolo, în curtea școlii, I-am atras atenția lui Costel Bănică. Era mai mare decât mine cu un an și juca rugby la Locomotiva PTT. El m-a luat la un antrenament al echipei de seniori”.
Prezentat unui ”domn serios, care nu prea zâmbea”, iar antrenorul, care aflase că jucam fotbal, a exclamat: Bine, să vedem ce știe. Mi-a așezat balonul oval în locul în care se intersectau liniile de 40 și 5 metri, mi-a spus unde trebuie să-l trimit șI eu am făcut-o”. Pentru a se convinge că nu a fost o întâmplare, antrenorul a așezat din nou balonul pe linia de 40 de metri, însă la centrul terenului. Anton Groman a nimerit ținta și de această dată. Așa că în duminica imediat următoare a fost anunțat titular contra CFR-ului, pe atunci liderul campionatului!
Înainte de asta, Bănică l-a supus unor probe suplimentare. ”M-a introdus la juniori, în linia a treia. La o grămadă întoarsă, m-am trezit împingând pentru… adversari. Nu știam pe ce lume sunt. Lămurindu-se cum stau lucrurile cu mine, Bănică m-a trecut aripă de treisferturi”. Acolo, tânărul rugbyst Anton Groman s-a simțit mai în largul său, însă nu s-a bucurat multă vreme de libertatea de mișcare pe care i-o dădea acel post. ”Bine servit de centrul meu, mi-am depășit în viteză adversarul direct și am continuat cursa. M-am trezit singur, părăsit de coechipieri, surprinși nepregătiți de demarajul meu. Mă simțeam singur și neajutorat, nu știam unde și cum se marchează un eseu”. Aflat într-o situație care părea a fi fără ieșire, Anton Groman avea să fie salvat de regretatul Puiu Fulea, arbitrul divizionar de mai târziu. ”A alergat cât l-au ținut picioarele și, prin semne, mi-a arătat că trebuie să culc balonul dincolo de linia de but. M-am prăbușit în ceea ce aveam să aflu mai târziu că se cheamă terenul de țintă. Eram epuizat, dar fericit. Marcasem primul meu eseu”.
Cum la acea vreme practica în paralel fotbalul și rugbyul, Anton Groman a fost nevoit să aleagă unul dintre ele. Cum a înțeles că avea șanse mici să fie promovat în prima garnitură a Juventusului, iar antrenamentele l-ar fi obligat să renunțe la școală, a optat pentru balonul de formă ovală. ”Însă a mai fost ceva. La fotbal, ca fundaș, trebuia să destram la infinit atacurile adverse, pe când la rugby, ca aripă, aveam posibilitatea să înscriu eseuri și să fructific loviturile de pedeapsă”. Optând pentru rugby, Anton Groman nu a regretat niciodată că a renunțat la fotbal. ”Ba, din contră!”, recunoaște el. ”Am avut și am încă mari satisfacții. Legătura directă sau prin intermediul microfonului cu toate stadioanele din țară mă face să mă simt mereu tânăr”.
Discuții despre rugby în familie
Întrebat dacă ai săi copii au jucat rugby, Anton Groman a dat un răspuns care ilustrează înțelepciunea omului care a trecut prin acest sport al eleganței: ”Nu au jucat. Probabil că nu au simțit acel fior lăuntric ce te atrage, irezistibil, spre terenurile străjuite de H-uri”. Convins că în viață un om face bine ceea ce-i place, Anton Groman le-a lăsat libertatea de a hotărî singuri, ajutându-I însă să-ți împlinească visurile. Ce fac acum copiii domnului Groman? ”Unul dintre ei, Florin, a fost atras de aviație, iar celălalt, Bogdan, de televiziune. Amândoi își fac meseria cu pasiune. De altfel, indiferent de tentațiile materiale venite din alte părți, ei nu și-au părăsit niciodată instituțiile ”mamă”. Prin exemplul personal, le-am insuflat convingerea că dragostea dintâi nu se uită niciodată”. Cu toate că nu au practicat rugbyul, cei doi fii ai lui Anton Groman discută cu plăcere despre el, îndeosebi după meciurile internaționale televizate.
I se spunea ”Baronul”
Pentru că avea obiceiul să-și aranjeze părul înaintea fiecărei lovituri de pedeapsă, lui Anton Groman I s-a spus ”Baronul”. Așa l-a poreclit Nicu Popescu, fostul său coechipier, linia a treia la Steaua. ”Mi-a zis: Ce ești tu, jucător de rugby sau baron? Gluma a prins și, de fiecare dată când arbitrul dicta o lovitură de pedeapsă, auzeam imediat chemarea colegilor de echipă: Haide, Baroane! În cazul meu, întreg ritualul transformării începea de fiecare dată, sau mai mereu, prin aranjatul părului”.
Această poreclă este folosită și astăzi de prietenii săi apropiați. De Gică Pârcălăbescu, primul maestru emerit al sportului din rugbyul nostru, de Romică Platon, fostul handbalist internațional și conducător al clubului Steaua, vecin de cartier cu Anton Groman. Apelativul I-a adus și unele mici necazuri. ”Titlul” acela, nobiliar, dezavuat de vechiul regim, nu putea scăpa vigilenței ofițerilor politici. ”Cum ei nu credeau, au tot verificat să vadă dacă eram sau nu baron”, spune amuzat actualul ziarist.
O ÎNTREBARE PENTRU… ANTON GROMAN
RUGBY MAGAZIN: Ați avut momente de descumpănire, dezamăgire, revoltă sau renunțare?
”Desigur. Ca orice om implicat cu tot sufletul într-o activitate non-profit, care pretinde în primul rând o conduită morală ireproșabilă, sentimentele care m-au dominat întotdeauna au fost pure. M-am bucurat când am marcat eseuri sau lovituri de pedeapsă. Mi-a făcut plăcere să mă întâlnesc, întâmplător, cu foștii mei elevi, deveniți, între timp, oameni maturi, realizați în viață. Știți, v-am fost elev! (la CSȘ Triumf, sau la Dinamo, sau la Rapid, sau la…). M-au dezamăgit întotdeauna oamenii aleșI sau numiți în funcții de conducere care nu au avut decența să recunoască, la un moment dat, că sunt ineficienți, și deci inutili rugbyului. Oameni mici, rămași în funcții doar pentru a mai prinde o deplasare sau o masă de protocol. Jalnic! Nu m-am gândit niciodată să renunț, oricât de grele au fost unele momente. Nu i-am înțeles niciodată pe cei care nu mai vin la meciurile de rugby pentru că au avut, cândva, o discuție cu nu știu cine, sau pentru că nu le-au fost recunoscute anumite merite. Sigur, te poți supăra pe oameni, ei mai greșesc, însă pe rugby nu te poți mânia niciodată!”.
50 de ani de presă
Anton Groman a început să lucreze la Radiodifuziunea Română în 1950, deci în urmă cu o jumătate de secol. În acea vreme, redactor-șef la departamentul sport era regretatul George ionescu, fost jucător de rugby, fratele internaționalului Dumitru ”Titi” Ionescu. Acesta i-a fost șef, dar și prieten. A lucrat și la Televiziunea Română, acolo unde, o spune sincer, fără strop de orgoliu, i-a îndrumat pașii Cristian țopescu. ”O legendă vie a micului ecran, un prieten, un om care a recunoscut întotdeauna că nu se pricepe la rugby și care m-a împins pe mine în față”, mărturisește Anton Groman. ”Ca ziarist de rugby, cred că am avut două șanse mari. În primul rând, am avut profesori de excepție, profesioniști adevărați. Toți au fost oameni excepționali, bine educați și cu bun simț. A doua mea șansă a fost aceea că am lucrat la o singură instituție, cu adevărat națională, Radio Televiziunea Română. Ea s-a aflat în mod constant pe primul loc în topul profesioniștilor șI al marelui public”.
ANTON GROMAN
- Născut la 13 iunie 1926, în București
- A jucat aripă de treisferturi în echipa Liceului ”Petru Rareș”, la PTT și Dinamo
- Campion național cu Dinamo în 1951 și 1952
- Maestru Emerit al Sportului
- A antrenat la CSȘ București, Sirena, Rapid (împreună cu Gică Pârcălăbescu), Constructorul (cu Alexandru Teofilovici), Dinamo IX (cu care a promovat în Divizia A) și Dinamo
- A comentat, printre altele, pentru TVR, meciul România - Franța 15-12, iar pentru Radio Cupa Mondială din 1995
ACEST ARTICOL A APĂRUT ÎN NUMĂRUL 6 AL REVISTEI ”RUGBY MAGAZIN” - AUGUST 2000
Pagini realizate de Marian-Valentin Burlacu
În ciuda vârstei sale, Anton Groman a rămas un neobosit slujitor al rugbyului. Astăzi o face în calitate de cronicar sportiv, fiind unul dintre puținii ziariști români care mai au răbdarea și puterea de a se ridica deasupra micului ”război” care i-a cuprins pe oamenii acestui sport cu rădăcini nobile.
Oarecum paradoxal, nea Toni nu a început cu rugbyul, cum ar lăsa să se înțeleagă pasiunea sa de astăzi pentru balonul oval, ci cu fotbalul, fratele geamăn și mult mai răsfățat. ”Am jucat fundaș la clubul Juventus București, cel care avea să fie mutat mai apoi la Ploiești șI care astăzi se cheamă Petrolul”, își amintește venerabilul comentator. ”Antrenorul Chici Maior m-a folosit în câteva partide ale seniorilor. Nu uit nici acum de jocul de la Sllobozia, cel dintâi. La intrarea în oraș, pe calcanul unei case înalte, stătea scris: Marea echipă Juventus București joacă astăzi cu echipa noastră, la ora…, pe stadionul… Apoi, erau date formațiile”.
În acel meci de debut, Anton Groman nu a jucat fundaș, ci extremă stânga. Aflat în careul de 16 metri, a primit un balon de la fotbalistul-hocheist Mișu Flamaropol și, fără să stea pe gânduri, a tras la poartă. ”Aflat pe linia porții, goalkeaperul advers a prins balonul, dar nu s-a hotărât ce să facă cu el. Instinctiv, am băgat capul la mingea pe care o ținea în brațe și am trimis-o în poartă. Conduceam cu 1-0 șI pe stadion s-a făcut liniște. Normal, aș zice”. De neînțeles pentru tânărul fotbalist de atunci a fost reacția colegilor de echipă. ”Mișu Flamaropol, de pildă, m-a înjurat printre dinți. Era vedeta și normal ar fi fost să marcheze el. Gică Bărbulescu, blondul mijlocaș la Juventusului, m-a dojenit cu mai multă blândețe. Mi-a spus că trebuia să pasez. Atunci, eu nu aveam habar de regulile pe care trebuia să le respecte noul-venit în echipă. Știam doar că fotbalul se joacă pe goluri”.
Față în față cu Fănică Filoti
Câteva luni după acea întâmplare, Anton Groman se afla în tribuna de lemn a stadionului ANEFS (fostul Republicii, n.red.) la ”amicalul” Juventus – Rapid. Cu câteva minute înainte de debutul jocului, la stația de amplificare s-a auzit următorul anunț: ”Groman să se prezinte la cabina jucătorilor!”. Acesta a fost repetat de câteva ori. ”Am alergat într-un suflet, iar acolo m-a întâmpinat antrenorul Maior care mi-a spus: Echipează-te, joci fundaș dreapta. Negrescu nu a putu să vină. Uite, ai aici echipamentul lui. Ghetele ți se potrivesc, ai același număr ca el. Era aranjat cu grijă, într-o mică valijoară și strălucea de curățenie. Văzându-l, mi-am amintit de echipamentul sărăcăcios și de ghetele pline de cuie cu care mă antrenam. Și de vocea tărăgănată a lui nea Iancu, magazinerul: Ce bă, vrei ghete noi? Tu știi că Ciogli Vogel a jucat la Campionatul Mondial cu două ghete pe același picior?”
Nici nu a apucat tânărul fotbalist să se dezmeticească și, echipat ca după ultimul jurnal de modă fotbalistică, s-a trezit pe teren, față în față cu Fănică Filoti, celebra extremă stînga a Rapidului. ”Am încercat să-l deposedez, însă mi-a fost imposibil. Alerga repede, cu trunchiul aplecat înainte, șI proteja perfect balonul. M-am ciocnit de el șI am simțit-o pe propria mea piele. Era nu numai un jucător tehnic, ci șI foarte puternic”.
Atras spre terenul cu ”H”-uri
La rugby, Anton Groman a ajuns dintr-o întâmplare, ca de altfel majoritatea practicanților lui din România. ”Era în anul 1940. Aveam 14 ani șI învățam la Liceul Comercial Petru Rareș. Eram dezvoltat fizic pentru vârsta mea (1,80 m și 75kg, n.red.) șI mă mișcam cu ușurință la orele de educație fizică. Făceam volei, fotbal, participam la alergări pe distanțe scurte. Acolo, în curtea școlii, I-am atras atenția lui Costel Bănică. Era mai mare decât mine cu un an și juca rugby la Locomotiva PTT. El m-a luat la un antrenament al echipei de seniori”.
Prezentat unui ”domn serios, care nu prea zâmbea”, iar antrenorul, care aflase că jucam fotbal, a exclamat: Bine, să vedem ce știe. Mi-a așezat balonul oval în locul în care se intersectau liniile de 40 și 5 metri, mi-a spus unde trebuie să-l trimit șI eu am făcut-o”. Pentru a se convinge că nu a fost o întâmplare, antrenorul a așezat din nou balonul pe linia de 40 de metri, însă la centrul terenului. Anton Groman a nimerit ținta și de această dată. Așa că în duminica imediat următoare a fost anunțat titular contra CFR-ului, pe atunci liderul campionatului!
Înainte de asta, Bănică l-a supus unor probe suplimentare. ”M-a introdus la juniori, în linia a treia. La o grămadă întoarsă, m-am trezit împingând pentru… adversari. Nu știam pe ce lume sunt. Lămurindu-se cum stau lucrurile cu mine, Bănică m-a trecut aripă de treisferturi”. Acolo, tânărul rugbyst Anton Groman s-a simțit mai în largul său, însă nu s-a bucurat multă vreme de libertatea de mișcare pe care i-o dădea acel post. ”Bine servit de centrul meu, mi-am depășit în viteză adversarul direct și am continuat cursa. M-am trezit singur, părăsit de coechipieri, surprinși nepregătiți de demarajul meu. Mă simțeam singur și neajutorat, nu știam unde și cum se marchează un eseu”. Aflat într-o situație care părea a fi fără ieșire, Anton Groman avea să fie salvat de regretatul Puiu Fulea, arbitrul divizionar de mai târziu. ”A alergat cât l-au ținut picioarele și, prin semne, mi-a arătat că trebuie să culc balonul dincolo de linia de but. M-am prăbușit în ceea ce aveam să aflu mai târziu că se cheamă terenul de țintă. Eram epuizat, dar fericit. Marcasem primul meu eseu”.
Cum la acea vreme practica în paralel fotbalul și rugbyul, Anton Groman a fost nevoit să aleagă unul dintre ele. Cum a înțeles că avea șanse mici să fie promovat în prima garnitură a Juventusului, iar antrenamentele l-ar fi obligat să renunțe la școală, a optat pentru balonul de formă ovală. ”Însă a mai fost ceva. La fotbal, ca fundaș, trebuia să destram la infinit atacurile adverse, pe când la rugby, ca aripă, aveam posibilitatea să înscriu eseuri și să fructific loviturile de pedeapsă”. Optând pentru rugby, Anton Groman nu a regretat niciodată că a renunțat la fotbal. ”Ba, din contră!”, recunoaște el. ”Am avut și am încă mari satisfacții. Legătura directă sau prin intermediul microfonului cu toate stadioanele din țară mă face să mă simt mereu tânăr”.
Discuții despre rugby în familie
Întrebat dacă ai săi copii au jucat rugby, Anton Groman a dat un răspuns care ilustrează înțelepciunea omului care a trecut prin acest sport al eleganței: ”Nu au jucat. Probabil că nu au simțit acel fior lăuntric ce te atrage, irezistibil, spre terenurile străjuite de H-uri”. Convins că în viață un om face bine ceea ce-i place, Anton Groman le-a lăsat libertatea de a hotărî singuri, ajutându-I însă să-ți împlinească visurile. Ce fac acum copiii domnului Groman? ”Unul dintre ei, Florin, a fost atras de aviație, iar celălalt, Bogdan, de televiziune. Amândoi își fac meseria cu pasiune. De altfel, indiferent de tentațiile materiale venite din alte părți, ei nu și-au părăsit niciodată instituțiile ”mamă”. Prin exemplul personal, le-am insuflat convingerea că dragostea dintâi nu se uită niciodată”. Cu toate că nu au practicat rugbyul, cei doi fii ai lui Anton Groman discută cu plăcere despre el, îndeosebi după meciurile internaționale televizate.
I se spunea ”Baronul”
Pentru că avea obiceiul să-și aranjeze părul înaintea fiecărei lovituri de pedeapsă, lui Anton Groman I s-a spus ”Baronul”. Așa l-a poreclit Nicu Popescu, fostul său coechipier, linia a treia la Steaua. ”Mi-a zis: Ce ești tu, jucător de rugby sau baron? Gluma a prins și, de fiecare dată când arbitrul dicta o lovitură de pedeapsă, auzeam imediat chemarea colegilor de echipă: Haide, Baroane! În cazul meu, întreg ritualul transformării începea de fiecare dată, sau mai mereu, prin aranjatul părului”.
Această poreclă este folosită și astăzi de prietenii săi apropiați. De Gică Pârcălăbescu, primul maestru emerit al sportului din rugbyul nostru, de Romică Platon, fostul handbalist internațional și conducător al clubului Steaua, vecin de cartier cu Anton Groman. Apelativul I-a adus și unele mici necazuri. ”Titlul” acela, nobiliar, dezavuat de vechiul regim, nu putea scăpa vigilenței ofițerilor politici. ”Cum ei nu credeau, au tot verificat să vadă dacă eram sau nu baron”, spune amuzat actualul ziarist.
O ÎNTREBARE PENTRU… ANTON GROMAN
RUGBY MAGAZIN: Ați avut momente de descumpănire, dezamăgire, revoltă sau renunțare?
”Desigur. Ca orice om implicat cu tot sufletul într-o activitate non-profit, care pretinde în primul rând o conduită morală ireproșabilă, sentimentele care m-au dominat întotdeauna au fost pure. M-am bucurat când am marcat eseuri sau lovituri de pedeapsă. Mi-a făcut plăcere să mă întâlnesc, întâmplător, cu foștii mei elevi, deveniți, între timp, oameni maturi, realizați în viață. Știți, v-am fost elev! (la CSȘ Triumf, sau la Dinamo, sau la Rapid, sau la…). M-au dezamăgit întotdeauna oamenii aleșI sau numiți în funcții de conducere care nu au avut decența să recunoască, la un moment dat, că sunt ineficienți, și deci inutili rugbyului. Oameni mici, rămași în funcții doar pentru a mai prinde o deplasare sau o masă de protocol. Jalnic! Nu m-am gândit niciodată să renunț, oricât de grele au fost unele momente. Nu i-am înțeles niciodată pe cei care nu mai vin la meciurile de rugby pentru că au avut, cândva, o discuție cu nu știu cine, sau pentru că nu le-au fost recunoscute anumite merite. Sigur, te poți supăra pe oameni, ei mai greșesc, însă pe rugby nu te poți mânia niciodată!”.
50 de ani de presă
Anton Groman a început să lucreze la Radiodifuziunea Română în 1950, deci în urmă cu o jumătate de secol. În acea vreme, redactor-șef la departamentul sport era regretatul George ionescu, fost jucător de rugby, fratele internaționalului Dumitru ”Titi” Ionescu. Acesta i-a fost șef, dar și prieten. A lucrat și la Televiziunea Română, acolo unde, o spune sincer, fără strop de orgoliu, i-a îndrumat pașii Cristian țopescu. ”O legendă vie a micului ecran, un prieten, un om care a recunoscut întotdeauna că nu se pricepe la rugby și care m-a împins pe mine în față”, mărturisește Anton Groman. ”Ca ziarist de rugby, cred că am avut două șanse mari. În primul rând, am avut profesori de excepție, profesioniști adevărați. Toți au fost oameni excepționali, bine educați și cu bun simț. A doua mea șansă a fost aceea că am lucrat la o singură instituție, cu adevărat națională, Radio Televiziunea Română. Ea s-a aflat în mod constant pe primul loc în topul profesioniștilor șI al marelui public”.
”Sufletește, mă simt încă legat de Dinamo. Trebuie reținut însă un fapt. Și anume că această echipă a fost dominată dintotdeauna de ideea construcției jocului”
Anton GROMAN, cronicar radio de rugby
ANTON GROMAN
- Născut la 13 iunie 1926, în București
- A jucat aripă de treisferturi în echipa Liceului ”Petru Rareș”, la PTT și Dinamo
- Campion național cu Dinamo în 1951 și 1952
- Maestru Emerit al Sportului
- A antrenat la CSȘ București, Sirena, Rapid (împreună cu Gică Pârcălăbescu), Constructorul (cu Alexandru Teofilovici), Dinamo IX (cu care a promovat în Divizia A) și Dinamo
- A comentat, printre altele, pentru TVR, meciul România - Franța 15-12, iar pentru Radio Cupa Mondială din 1995
ACEST ARTICOL A APĂRUT ÎN NUMĂRUL 6 AL REVISTEI ”RUGBY MAGAZIN” - AUGUST 2000
Pagini realizate de Marian-Valentin Burlacu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu